CNLR > Absolventi > 2014: Mesajul absolvenţilor clasei a XII-a

2014: Mesajul absolvenţilor clasei a XII-a

           Clasa XII H - 2014

Pentru fiecare dintre noi, Liviu are altă înfăţişare, fiecare a completat imaginea vagă, neutră, pe care o avea la început de liceu cu oamenii pe care şi i-a dorit aproape, cu spaţiile în care s-a simţit confortabil, cu limitele pe care şi le-a impus. Şi, totuşi, putem vorbi despre un Liviu al nostru, un Liviu comun tuturor absolvenţilor, elevilor şi profesorilor.

            În acest Liviu am încercat, în timpul celor patru ani, să ne facem remarcaţi, să lăsăm urme, pentru a fi siguri că nu vom dispărea. Am pictat pereţii clasei, ne-am scris numele pe bănci şi pe scaune, am participat la olimpiade şi concursuri, am încălcat din când în când regulamentul.

           Am avut grijă să lăsăm urme şi în noi şi de aceea ne-am stabilit puncte de reper, plasate într-un timp subiectiv: intrarea elevilor, intrarea profesorilor, coridoarele, caloriferele, automatul de la etajul 1, sala de clasă, banca, magazinul, curtea, biblioteca. Am ajuns să ştim drumul spre şi prin şcoală cu ochii închişi. Am ajuns să personalizăm fiecare loc, să recunoaştem fiecare chip din liceu şi din această cauză despărţirea este aşa de grea.

            În clasa a IX-a, am fost numiţi generaţia 100 a Colegiului Naţional Liviu Rebreanu şi de-abia acum conştientizăm importanţa acestui titlu. Tot atunci, la centenar, am fredonat împreună cu Hara noul imn, dar de-abia acum putem empatiza cu adevărat cu versurile, acum putem crede când spunem: şi ce n-aş da să fiu iar la Liviu cu voi...

            Mai greu decât să rămâi e numai să te întorci. Şi e imposibil să te întorci la fel. De fiecare dată când vom mai intra în liceu, vom fi alţii, elevii de noi vor deveni adulţii de noi, vor vedea clădirea altfel, coridoarele, scările. De asemenea, în sala de clasă vor fi alţi elevi, pe coridoare, alte feţe. Până la urmă, poate că dorul acesta, deja resimţit, nu are legătură doar cu spaţiul şcolii şi cu oamenii din el, poate că are legătură cu noi înşine. Deja începe să ne fie dor de noi, elevii CNLR.

              Anul trecut, le-am oferit absolvenţilor un decalog, care să-i ajute să-şi ia rămas-bun de la liceu şi să înţeleagă că depărţirea nu are un sens negativ, pentru că este precedată de întâlnire. Dacă nu ne-am fi întâlnit, nu am avea cum să ne despărţim. Acum ne dăm seama că acel decalog poate fi transpus şi la persoana I, că nu are nevoie de imperative şi că poate fi oferit nu doar absolvenţilor, ci şi elevilor mai mici şi profesorilor:           

1. Liceul nu este o casă, ci devine Acasă. Ne putem aşeza pe canapea şi da drumul la televizor, dar, cel mai important, putem pleca şi ne putem întoarce. Avem unde şi la cine.

2. Povestea din liceu nu are, ca la Sorescu, patru picioare, ci doar două. Însă e lipită adesea de o alta şi puternic personalizată. O lăsăm celor care vin în sala noastră de clasă, ca să o poată povesti mai departe.

3. Până la urmă, nu absenţele ar trebui notate, ci prezenţele. Pentru ca, la final, să ştim cât am fost, nu cât n-am fost. Doar aşa putem şti şi ce am făcut.

4. Cu adevărat din liceu nu pleci nicodată. A pleca înseamnă a te întoarce cu spatele şi a începe să păşeşti în sens opus, iar noi rămânem cu faţa spre voi şi nici sensul în care mergem nu se schimbă. Deci, nu plecăm, ci doar nu ne oprim.

5. Când ne vom întoarce, vom putea intra pe uşa profesorilor. Suntem deja siguri că o vom alege însă pe cea a elevilor. Cu drag, cu dor.

6. Liceenii care am fost până azi nu dispar, nici nu au cum aşa, de pe-o zi pe alta. Liceenii care am fost stau pe fază, pentru a-i ghida pe studenţii ce vom deveni.

7. Ştim că tablele vor fi de acum goale. Doar acesta este rostul tablelor ce, timp de patru ani, au fost întotdeauna pline: să te facă să înţelegi folosul fiinţei şi utilitatea nefiinţei.

8. Profesorii ne-au învăţat că profesori sunt toţi. Chiar şi colega de bancă sau omul care stă la rând la chioşc. Doar lecţiile sunt uneori diferite. Până la urmă, nu am fugit niciodată de la ore.

9. Sunetul clopoţelului îl vom duce peste tot după noi, aşa, ca un ecou ce se va auzi de fiecare dată când vom obosi. Atunci, vom începe să conjugăm verbe la perfect compus şi mai ales la imperfect: am fost, eram.

10. Când ni se va face dor de Liviu, de voi, de noi, vom deschide sertarul stâng, cel al inimii.

Alexandra Turcu,

clasa a XII-a H, filologie

3.6.2014 Florentina Danci.