Gubesch Livius †

DOMNULUI PROFESOR, CU DRAGOSTE

            Maria Rusu, Eugenia Baba, Maria Mărieşiu, Maria Ghingheli, Livius Gubesch / iată un şir de dascăli, învăţători şi profesori, pe care i-am simţit aproape ca învăţăcel ce eram. Alte zeci de nume de dascăli au încercat să le învăţ disciplinele pe care le predau. De unii îmi amintesc cu plăcere, altora nu le mai ţin minte nici numele. Din vina mea, din vina lor!? Pe unii i-am iubit de-a dreptul, respectându-i în acelaşi timp. De unii mi-a fost teamă şi ruşine adesea când i-am dezamăgit. Când nici eu nu ştiam ce vreau şi nici ei nu înţelegeau aspiraţiile mele. Pe măsura trecerii timpului însă, aproape tot ce-a fost urât în anii de şcoală s-a şters. Nu am resentimente faţă de nimeni, nu port ură nimănui. Au rămas doar clipele frumoase, întâmplările care-au colorat viaţa unui elev ca oricare altul, în căutarea propriei identităţi, a propriei vocaţii.

            Pe unii profesori i-am purtat însă mereu cu mine, descoperind în ei, dincolo de ceea ce puteau să pară atunci, în anii de şcoală, zări de lumină. Între aceştia, Livius Gubesch ocupă un loc aparte. Era profesorul temut, exigent, sever, dur chiar, la orele căruia disciplina era... nemţească, nu doar pentru că unul din părinţii lui Livius Gubesch era...sas. Nu se putea concepe să nu ai emoţii, chiar şi atunci când stăpâneai materia. Oricum, greu de stăpânit - Botanica, Zoologia, Anatomia şi fiziologia omului şi Biologia, nefiind discipline chiar la îndemâna oricui să şi le însuşească în general, darmite la nivelul pretins de profesorul nostru. De învăţat, până la urmă, tot trebuia învăţat, mai ales că un răspuns ratat însemna, mai ales pentru băieţi, „dată cu tuns" (ceea ce însemna, la proximul răspuns nesatisfăcător tundere la «zero», perspectiva pierderii podoabei capilare dându-ne multora frisoane), „dată cu groapă", (ceea ce însemna săparea unei gropi, cel puţin de 2x1 mp şi 1 m adâncime, cu un scop anume - sădirea unei plante -  sau pur şi simplu pentru afânarea solului). Iar învăţatul le era multora de folos... vital, dacă luăm în calcul că cei mai mulţi medici bistriţeni l-au avut profesor la Anatomie pe Livius Gubesch. Aveam, atunci, în anii de şcoală, mulţi dintre noi, chiar sentimentul terorii. Ne era o teamă cumplită de profesorul Livius Gubesch, care ne era şi diriginte. Eram renumiţi în oraş pentru că noi eram poate singurii care nu ne permiteam nici în afara orelor de curs să nu umblăm cu uniformă, cu matricola pe mânecă, cu chipiu, cu părul tuns scurt, ţinută verificată destul de frecvent, la întâlniri matinale de la opt fără zece minute şi zece secunde, de la care nu se putea întârzia. Numai noi ştim câtă bere consumam pe părul nostru să stea lins, chiar şi atunci când eram tunşi scurt. Eram în anii de glorie ai hippismului şi ţineam la părul nostru ca la ochii din cap. Unii din noi ne-am „răzbunat" şi în anii de studenţie ne-am remarcat prin... pletele noastre lungi, pe care ţineam să i le arătăm profesorului nostru cu ostentaţie. Pe mulţi (şi eu am fost o dată tuns „la zero") dintre noi „chelia zero" ne-a ţinut în casă, la învăţat, efect care s-a văzut la admiterea la facultate, care ne-a situat în fruntea reuşitelor în întreg judeţul.

            De la profesorul Livius Gubesch am învăţat apoi să iubim excursiile, călătoriile, în cele trei vacanţe şcolare de vară străbătând toată ţara, pe zone, iar în fiecare toamnă am urcat în Munţii Rodnei, la ceas de toamnă şi inegalabilă natură, până la Vârful Ineul, la lacul Lala..., cu focuri de tabără la Valea Vinului.Cât despre sport, în general, şi fotbal în special, nu pot să nu accept că am devenit, în tinereţe, împătimit - şi nu am fost singurul - datorită profesorului Livius Gubesch.

            Nu-mi amintesc ca dirigintele nostru să fi avut vreo poreclă, aşa cum se obişnuia în anii noştri de şcoală. Numele lui devenise renume, iar spaimele de altădată s-au „degradat" încet, devenind nostalgii, bucurii, timp al ... mărturisirii.

NICOLAE BĂCIUŢ

Din volumul "Trecut provizoriu", editura Tipomur, 2006